Etnografie și folclor

Gospodării ţărăneşti
Localitatea Remeţi, aşezată în extremitatea nordică a depresiunii Maramureşului, în partea sudică a râului Tisa, oferă privelişti pitoreşti şi un farmec specific, datorat arhitecturii, care se încadrează armonios în cadrul natural. Gospodăriile ţărăneşti din Remeţi se încadrează în tipologia gospodăriilor maramureşene.
Elementul principal este casa de locuit, la care se adaugă, în funcţie de puterea ecomonică şi starea socială si alte elemente:
grajdul pentru vaci, coteţele pentru porci, păsări de curte, câine, şoprul şi şopreica pentru depozitarea nutreţului necesar vitelor, coleşna care adăposteşte uneltele pentru muncile agricole, lemnele pentru foc, coşul pentru porumbul recoltat toamna,  fântâna cu cumpănă, garduri exterioare şi interioare. La toate acestea, în cadrul gospodăriilor actuale, se adaugă bucătaria de vară.
Casa de locuit era o locuinta bicelulară - camera şi tinda - sau locuinţa cu doua camere şi tinda medievală. Casele, în marea majoritate, erau construite din lemn de stejar, cele mai vechi din bârne rotunde, aşezate pe tălpi masive, cioplite, pe o fundaţie din pietre de râu. Structura acoperişului era în 4 sau 2 ape. În perioada actuală, casele nu mai respectă structura veche. Sunt locuinţe moderne, cu mai multe camere, cu grup sanitar şi alte elemente care asigură comfortul.
În amenajarea şi înfrumuseţarea interioară a locuinţelor, rolul principal revine femeilor, care vor ţese atât textile de interior, cât şi piese de îmbrăcăminte. Textilele de interior sunt: ştergarele de rudă şi de icoane, al căror specific îl constitue motivele decorative geometrice, romboidale, florale şi de cromatică simplă cu predominanţă roşu, albastru, verde; saci de perini; feţele de masă; covoarele. Toate le găsim aşezate pe "ruda" din casă, pe pereţi, pe masă, pe paturi. În cadrul textilelor de interior, o notă aparte o au cergile din lână care au evoluat de-a lungul anilor, de la cromatica simplă oferită de culoarea naturală a lânii şi ţesute "în vârste" (alb-negru), la cele de azi cu o gamă largă de culori sintetice.
 
Portul popular
Piesele de îmbrăcăminte sunt realizate manual în războiul de ţesut, sau sunt cusute de către femei şi fete. Elementele componente ale portului bărbătesc sunt următoarele: cuşma, clopul, cămaşa, pieptarul, sfetărul (pulovăr pentru iarnă), cojocul, lecrecul, gatiile de vară şi gatii de iarnă, obiele din lână sau alte materiale, mânecările (un fel de brătări din textile brodate care se purtau la încheietura mâinii), opincile, din piele de viţel sau porc, chimirul, curea lată din piele tăbăcită, în care se purtau cuţitul, banii, tutunul, etc.
În trecut bărbaţii, de peste 40 de ani, purtau plete lungi, ca şi podoabă capilară, iar unii purtau şi barba lungă. Tinerilor şi feciorilor le erau împodobite clopurile şi cuşmele, în zilele de sărbătoare, cu flori naturale de către fete.
PortuI femeiesc este un pic mai complicat. Pe cap se poartă o pânzătură (năframă, batic) colorată. În jurul gâtului se puneau zgărdane de mărgele, divers colorate şi aşezate într-o riguroasă ordine geometrică.
La început cămaşa îmbrăca tot corpul, urmând ca mai tarziu cămaşa să îmbrace numai bustul. Mânecile cămăşii şi partea din faţă a acesteia, sunt ornate cu broderii şi cusături artistice. Poalele sunt împodobite cu floricele, în general, şi sunt tivite cu acul. 
În săbători, peste cămaşă se poartă pieptarul sau lecrecul. Pieptarul este un cojoc din piele cu blaniţă de oaie în interior, ornat în broderii cu nuanţe de roşu şi maro. Lecrecul este confecţionat din postav de lână, ţesut în casă şi dus la vâltoare, iar acesta se poartă numai iarna şi în majoritatea cazurilor este în nuanţă de negru.
În picioare se poartă opinci, din piele de viţel sau porc, iar în zilele de sărbătoare cizmele sau pantofii din piele de culoare neagră. Opincile sunt legate cu curele mici în jurul gleznei. Vara se folosesc colţunii, iar iarna obiele de lână.
 
Obiceiuri de peste an
Obiceiurile de iarnă
Sărbătoarea de Anul Nou este o sărbătoare ciclică - începe în ajunul Crăciunului şi se termină după ziua de Sântion (Sf loan). În Ajunul Crăciunului, de cu seara, apar grupuri de colindători, cu "Steaua", vestind Naşterea Mântuitorului. Dupa lăsarea serii pornesc cu colindul cete de feciori, cu diferite instrumente, care încep colinda din partea de jos a satului, Handal, şi colindă până spre miezul nopţii, când se îndreaptă cu toţii la liturghie. Feciorii trebuie să colinde la fiecare casă la care există fete, urmând ca, în seara următoare, colinda să fie reluată de la casa în care au colindat ultima dată. În prima seară de Crăciun sunt colindate fetele din "Centra" şi ulicioarele apropiate de acesta, iar în seara următoare cele care stau in "Zaselo". Odată terminată colinda, se face şi o urare de sănătate şi fericire: "Sisi siata otprovadete I druhi precrasni i veseli dujdate" La aceasta urare gazda răspunde: Mulţumim frumos. Poftiţi în casă!
Colindătorii sunt cinstiţi de gazde cu ţuică, vin, prăjituri, iar cei mici primesc diferite sume de bani. Cu ceva timp în urmă copiilor care vesteau Naşterea Domnului li se dădeau, drept recompensă, pentru colind mere, colaci, alune, nuci.
De Anul Nou (Sf.Vasile) copiii umblă cu sorcova, fiind primiţi în case de către gazde, pentru a le ura acestora un An Nou mai prosper, bogat, frumos si sănătos. Tot acuma, feciorii pentru a ironiza fetele le fură acestora porţile de la case şi le ascund.
Viflaimul este realizat de feciorii din sat care pun în scenă Naşterea Pruncului Isus Hristos. Acesta are în componenţa sa următoarele personaje:
     -   2 îngeri, care duc pe braţe "casa" (grajdul) în care s-a născut Pruncul
     -   4 păstori, îmbrăcaţi în straie populare
     -   3 "ţari"
     -   Irod, personajul istoric
     -   2 draci
O altă mare sărbătoare este Boboteaza. La această sărbătoare fiecare familie îşi pregăteşte acasă un recipient cu apă, în care se pune o crenguţă de busuioc, pentru a fi dus şi sfinţit de către preot. Se crede ca această apă sfinţită are puteri miraculoase pentru vindecare şi pentru alungarea răului de lângă gospodăria omului. Tot acum preotul umblă cu Iordanul, din casă în casă. Cu această ocazie se face sfinţirea caselor, a gospodăriei, de către preot cu scopul de a fi protejate de cele rele şi a avea un an mai bun, respectiva gazdă.
 
Obiceiuri de primăvară
La sărbătoarea "Blagovesteniei" - Buna Vestire - în „"popor" există credinţa că acum ies şerpi din pămant, aceştia fiind semnul răului, nefiind bine să aduci către casă nici un obiect, cât de mic ar fi acesta, pentru că în acest fel se aduce răul în casă.
De Sfântul Gheorghe (Sângeorzul) ca element specific este stropitul oamenilor cu apă, încadrându-se în categoria riturilor de fertilitate şi fecunditate. În această zi, băieţii satului urmăresc şi stropesc fetele cu apă din fântană sau din râu, neavând voie să se supere nimeni dintre cei stropiţi. Un alt obicei este acela de a pune la fiecare poartă (casă), la care există o fată, câte un mesteacăn frumos împodobit cu panglice colorate.
"Duminica Floriilor" - este prima mare sărbătoare a primăverii. Este sărbătoarea în care se culeg ramuri de salcie cu muguri pentru a fi duse la biserică spre a fi sfinţite, după care se ţin în casă la o icoană religioasă tot timpul anului, considerate a fi ocrotitoare şi apărătoare de fulgere, trăsnete, epidimii si alte calamităţi. Floriile sunt o sărbătoare de primăvară, care coincide cu începutul anotimpului, inaugurarea noului ciclu vegetaţional şi este firesc ca ea să conţină datini şi tradiţii cu funcţie agrară. Substratul agrar al sărbătorii ne este evidenţiat de modul cum este ea caracterizată de către popor, care o consideră „zi a florilor, când ies tăte florile", „zi a florilor de primăvară", „zua când înfloresc tăţi pomii", „sărbătoarea când înfloreşte salcia" .
În ziua de florii, nu este bine să se planteze pomi. Se crede în popor că dacă vreun gospodar sădeşte un pom în această zi, el înfloreşte, dar florile lui nu dau nici un fel de rod. În această zi, nu este bine nici să duci vacile la taur, căci nu leagă viţel. Anumite credinţe fac parte din grupa celor de divinaţie. La Florii se urmăreşte vremea. Se crede că dacă vremea e bună, aşa va fi şi de Paşti, iar copii se „lovesc" între ei cu sălciile pe care le primesc la biserică. Acest "ritual" de "lovire" cu sălciile are şi un substrat magic mai vechi decât creştinismul. Se crede că aceste mâţişoare sunt bune de atins copiii pentru ca aceştia să fie sănătoşi şi să înflorească precum florile.
Faptul că în popor Floriile sunt considerate şi o sărbătoare a salciei, în jurul căreia s-a brodat o adevarată mitologie, ne-o certifică legendele, legate de această plantă. „Se zice că, odată, Maica Sfântă, când s-a dus să-l vadă pe Iisus, a trebuit să treacă peste o apă. Şi s-a rugat de toţi copacii, de arin, de plop, de toti câţi au fost pe lângă apă, dar nici unul n-a vrut să o treacă. Când a ajuns lângă o răchită, s-a rugat de ea: “Trece-mă şi pe mine, fă bine, că mă duc la Fiul Meu.” Atunci de îndată răchita a întins o creangă peste apă şi-o făcut o punte şi cu mare uşurinţă a trecut Preacurata valea dincolo. Cum a ajuns, a binecuvântat-o: Să te prinzi repede oriunde cineva te va sădi, să fii mereu verde şi frumoasă şi să te ducă oamenii la biserică să te slujească preoţii şi cine te-o ţine în casă la loc bun să fie ferit de furtuni, ploi, trăsnete. De atunci, răchita se prinde în cele mai rele locuri şi mai „iute", cum o pui în pământ. De atunci oamenii o duc la biserică, o ţin în mână şi preoţii o slujesc cu mare drag, apoi o duc bucuroşi toţi acasă.
Sărbătoarea Învierii Domnului - Sfintele Paşti - sărbătoare religioasă de prestigiu, ţinută de poporul român de peste 2000 de ani, se suprapune cu sărbătoarea păgână, ancestrală, a reînvierii zeiţei vegetaţiei, sărbătoare a strămoşilor noştri daci precreştini. În timpul acestei sărbători, se fac ouă roşii, se face "pască", se sfinţesc bucatele la biserică - vinul, mielul, brânza, etc. - vechea ofrandă adusă Zeului Suprem. Sfinţirea bucatelor se face în prima zi  de Paşti.  În noaptea învierii  lângă biserică se  aprinde un foc mare, reconstituindu-se astfel momentul când apostolul Petru se lepăda de trei ori de Fiul Domnului.
După ce primăvara îşi intră în drepturi, există obiceiul ca oamenii care deţin oi să le adune la un anumit cetăţean pentru a avea grijă de ele şi a le scoate la păscutul primei ierbi. Se strâng grupuri de oi numite "boteie", care la sfârşitul primăverii se vor reuni în grupuri mai mari numite "stâne". Administratorul stânei - gazda de stână - va organiza, înainte de plecarea în munte a oilor, măsurarea cantităţii de lapte la fiecare oaie, pentru calcularea cantităţii de brânză, urdă, ce va reveni fiecărui proprietar de oi din stână. Acest obicei, este asemănător cu "sâmbra oilor", şi adună la o mare petrecere cu mâncare, băutură, muzică, voie bună, nu numai pe proprietarii de oi, ci şi tot felul de invitaţi.
 
Obiceiuri de vară
O primă mare sărbătoarea, cu obiceiuri aparte, sunt Rusaliile. Pentru această sărbătoare, familiile se pregătesc cu mâncare, bautură, pentru musafiri, rude şi prieteni. Oricine vine într-o astfel de casă, stăin fiind, este bine primit. Este o sărbătoare a fertilităţii, de ocrotire a naturii, de împăcare cu toţi si cu toate din natură.
"Ţărina" este o sărbătoare în care protul sfinţeşte apă, "ţarina" (imaşul), se citesc rugăciuni contra blestemelor şi dăunătorilor câmpului. Această sărbătoare, este un obicei de ocrotire a semănăturilor, bazat pe credinţa străveche în legătură cu apa ca substanţă vitală
La sărbătoarea de Sfântul Iie, oamenii se roagă pentru ca satul, gospodăriile, să fie ocrotite de ploi grele, grindină, trăsnete, fulgere şi alte calamităţi naturale.
 
Obiceiuri de toamnă
Acestea încheie ciclul de sărbători ale naturii care se pregăteşte să îmbrace, nu peste mult timp, haina albă a omătului.
În această peioadă a anului au loc luminaţiile. În ziua "luminaţiei", incepând de la prânz, după ce mormintele sunt în prealabil aranjate cu flori, se pun pe ele lumânări aprinse și se oficiază o scurtă slujbă de pomenire a morţilor de către preot. Se dau de pomană mortului, mâncare, băutură, bomboane, prăjituri, chiar şi bani. Această sărbătoare este un prilej de întâlnire a tuturor membrilor familiei la mormântul moşilor, părinţilor, rudelor lor. Odată aprinse, lumânările vor arde mult după lăsarea întunericului, oferind un adevărat "spectacol".
 
Obiceiuri tradiționale familiale
Claca. Mijloc potrivit de conservare a tradiţiilor şi datinilor moştenite din străbuni, este un mod de întrajutorare prin muncă la care participă un număr mai mare de oameni. Aceasta se organizează în principal pentru muncile agricole, dar şi pentru alte tipuri de activităţi, cum ar fi: săpatul, cositul, culesul porumbului, desfăcutul porumbului, construirea unor locuinţe etc.
Cel care organizează claca, la terminarea lucrului, îi cinsteşte pe clăcaşi cu o masă bogată însoţită uneori şi de "voie bună".
 
Şezătoarea. Se organizează în serile de toamnă târzii şi de iarnă la una din casele alese în acest scop. Fetele şi nevestele se adună pentru a face lucru de mână. În timp ce lucrează ele spun ghicitori, glume, poveşti, cântă, reuşind în acest fel sa facă ca timpul şi munca să treacă mai uşor şi mai repede. Din păcate această frumoasă tradiţie, la noi în sat s-a pierdut, aceasta datorându-se mai multor factori: posibilitatea oamenilor de a-şi cumpăra haine nemaifiind obligaţi să şi le confecţioneze singuri, abandonarea portului popular şi prin urmare lipsa nevoii ca acesta să fie confecţionat, confecţionare care se făcea manual la şezători, etc.
 
Obiceiurile de naştere. Marchează principalele momente din viaţa omului şi încep prin ciclul celor legate de naştere, înţelegând prin aceasta "trecerea din lumea necunoscută în lumea albă, cunoscută: domină grija pentru integrarea perfectă în această lume, pentru un destin individual modelat la nivelul optim al funcţiilor biologice şi sociale".
De aceea tot ce se va face pentru noul născut, începând din momentul naşterii, va supune pe acesta şi pe asistenţii principali (mama, moaşa, naşii) la o serie de rituri cu caracter benefic. Desigur, soarta copilului intră în atenţia mamei în primul rând, dar şi a celor din jurul ei, încă din perioada gravidităţii, fapt pentru care mama va fi supusă în tot acest timp anumitor interdicţii şi practici, uneori de natură magică, altele cu caracter sanitar. Femeile gravide nu au voie să facă eforturi mari, să se aplece sau să ridice greutăţi. De asemenea, nu au voie să dea apă din casă, să se uite la animale, să nu mănânce fructe îngemănate pentru a nu avea gemeni.
Unul din momentele importante care conturează existenţa copilului este şi acela al acordării numelui şi al botezului creştin. Ritul de dare al numelui şi de încreştinare, adică ritul de aderare la societatea familială şi religioasă, botezul, se face la 3-4 săptămâni de la naştere. Pentru botez, moaşa, sau mai nou, nănaşa, îmbracă nou născutul în alb, îl înfaşa pe sub "mânuri", cu "căpuţul şi picioare goale". Botezul se face de obicei în Biserică, nou născutul este dus în braţe de naşă şi tot ea îl aduce. Odată adus acasă, se pun într-o farfurie obiecte de genul pix, aur, stilou, ceas, bani şi altele, din care copilul va trebui să-şi "aleagă" ceva, iar obiectul pe care-l va alege va reprezenta viitorul lui.
La 6 săptămâni după naştere, mama împreună cu nou-născutul se duc la biserică pentru a li se face rugăciuni speciale, pentru purificarea celor doi. În timpul celor şase săptămâni mama nu are voie sa părăsească curtea casei sub nici o formă. În duminica respectivă, mama şi copilul sunt intâmpinați de către preot la uşa bisericii, unde preotul face rugăciuni pentru amândoi, mama ținând copilul în braţe. După terminarea rugăciunii, preotul ia copilul şi îl duce în altar dacă este băiat şi în fața altarului dacă este fată, după care are voie să intre şi mama în biserică. Copilul este înapoiat mamei, după ce preotul face rugăciuni şi îi binecuvânteză, stropind-i cu apă sfințită.
 
Obiceiuri de nuntă. Bogăția şi varietatea manifestărilor folclorice ocazionate de nuntă se explică prin importanța deosebită pe care o acordă poporul român acestui eveniment.
Privite din perspectiva ceremonialului de trecere, obiceiurile legate de momentul căsătoriei se succed în trei etape esențiale: logodnă, nuntă şi obiceiurile de nuntă. Principalele momente ale ceremonialului nunții, erau și mai sunt și azi, pețitul, logodna, cununia şi nunta proriu-zisă. O secvenţă importantă care precede nunta este pețitul. Într-una din seri, feciorul vorbește cu fata la poartă sau în casă şi îi propune căsătoria. Urmeză ca fata să-și anunțe parinții, iar dacă aceștia acceptă, într-una din serile următoare, vin la casa fetei feciorul cu pețitorii (părinții și 2-3 rude apropiate). După terminarea pețitului, se stabilește data logodnei şi nunții tinerilor, urmând să se ducă tratative despre zestre. Zestea constă în pământ, vaci, boi, cai, bunuri mobile și imobile, bijuterii, etc. Data logodnei, se stabilește de regulă, cu 2-3 săptămâni înainte de nuntă și are loc la casa miresei. Odată stabilită data, la logodnă, se servește "horinca", sarmale, prăjituri, etc., la eveniment participând un grup mai restrâns de oameni, de regulă numai apropiații celor două familii. Între logodnă si nuntă mirii merg la preot pentru a-l anunţa. Apoi, preotul, cu o duminică înainte de data stabilită pentru desfăşurarea nunții, "strigă" în biserică intenția tinerilor de a se căsători, iar cei care știu anumite motive din pricina cărora această nuntă nu poate avea loc sunt rugați ca să-l anunțe. Chematul la nuntă se face cu cel puțin o săptămână înainte, atât invățații din partea mirelui cât şi din partea miresei. Cu câteva zile înainte de data nunții mireasa umblă din casă în casă pentru a invita pe toți sătenii la acest eveniment. Un moment important din cadrul ceremonialului de nuntă îl constituie "iertăciunile". Acestea sunt rostite de către un "grăitor" şi constau în luarea unui rămas bun de la parinți, frați, bunici, verișori, rude, etc. "Grăitorul", în numele mirelui şi al miresei, adresează cuvinte de mulţumire, părinților, surorilor, fraților, bunicilor, pentru toate sacrificiile făcute de aceştia pentru creșterea, educarea lor şi în același timp cere iertare acestora pentru momentele în care au greșit în fața lor.
Dupa iertăciuni, alaiul de nuntași se îndreaptă spre Primărie, unde va avea loc cununia civilă, iar de aici nuntașii ajung la Biserică, unde se desfășoară cununia religioasă. La ieșirea din biserică, mirii sunt "legați" cu o batistă albă, pe care o poartă până spre locul unde va avea loc nunta, unde nașii vor arunca grâu peste miri şi nuntași. Dupa aceste momente, alaiurile intră în casă, sau mai nou o sală special amenajată pentru nunți, unde se va desfășura nunta, iar nuntașii vor fi poftiți să se așeze la masă pentru servirea bunătăților pregătite cu această ocazie. La petrecere, cântecul şi voia bună, jocul şi strigăturile se împletesc într-un tot armonios care ţine până dimineață. Un alt moment al nunții este "datul darurilor" care începe de la nuntași. O parte mai specială al acestui moment este "dansul miresei", când stegarii, druştele, nașii şi cei apropiați mirilor "joacă" mireasa pe diferite sume de bani sau cadouri, iar mirele trebuie să o "răscumpere" cu o sumă de bani destul de consistentă. Dupa această secvență, majoritatea nuntașilor pleacă acasă, rămânând doar tineretul care petrece până dimineața.
 
Obiceiuri de inmormântare. În colectivitatea folclorică tradițională, moartea şi înmormântarea unui individ sunt evenimente care implică participarea întregii comunități, într-un fel sau altul. Credinţele şi practicile legate de obiceiurile înmormântării se desfășoară conform oricărui ceremonial de trecere, cu cele trei etape stabilite: despărțirea de vechea stare, (aici, de lumea celor vii), pregătirea pentru trecerea în cealaltă stare ("în ceie lume"), şi integrarea într-o lume a morţilor precum şi restabilirea echilibrului social întrerupt în urma plecării celui mort.
Între cei vii si cei morți continuă să dăinuiască o comunicare permanentă, ceea ce reiese din amploarea riturilor funerare la români "rituri menite să asigure mortului călătoria spre lumea de dincolo şi să ferească pe cei vii de revenirea lui într-o formă care să le fie păgubitoare".
Dupa M Pop înmormântarea are trei secvențe:
-    rituri preliminarii: agonia, testamentul;
-    rituri liminarii: spălarea, îmbrăcarea, așezarea, priveghiul, înmormantarea, groapa, cimitirul;
-    rituri postliminarii: pomana mortului.
Și azi, oamenii cred în semne prevestitoare de moarte, cum ar fi: vise cu cimitire, cruci, oameni morţi, căderea unei stele, urletul câinilor noaptea, pierderea unei măsele etc.